Miradas sobre el Monasterio Balaciu, en Muntenia

Biserica Mânăstirii Balaciu, din judeţul Ialomiţa, este ctitoria boierilor Piteşteanu, din satul omonim. A fost ridicată pe temelia unui fost templu getic, după cum o demonstrează şi mulţimea vestigiilor arheologice din preajma ei.

De altfel, în imediata apropiere, pe malul drept al râului Ialomiţa, se află ruinele cetăţii Helis, reşedinţă a celebrului rege Dromichaites, învingătorul macedoneanului Lysimach. Biserica a fost înălţată între anii 1821 şi 1841 de Neacşu Piteşteanu şi soţia lui, Ecaterina. Sfântul lăcaş a fost reparat în anul 1869, de către nora lui Neacşu şi Ecaterinei, Maria, soţia fostului ocârmuitor al judeţului Ialo¬miţa, Constantin Piteşteanu. După mai multe revărsări ale râului Ialomiţa, locuitorii din satul Piteşteanu s-au mutat cu 4 km mai la Nord, astăzi aparţinând de comuna Balaciu. Apoi, în vara anului 1927, P. S. Gherontie Nicolau, episcopul Constanţei, aflând biserica părăsită, a hotărât întemeierea unei mânăstiri acolo, cu atât mai mult cu cât în tot Bărăganul nu mai era nici o mânăstire. În anii 1936-1939, în cadrul mânăstirii a funcţionat Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti „Episcopul Gherontie", venită de la Constanţa şi mutată ulterior la Medgidia. Din anul 1942, aşezământul are hramul Adormirea Maicii Domnului. Cutremurul din 1940 a afectat biserica şi casele mânăstireşti, reparate la sfârşitul anului următor, cu fonduri de la Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor.

După război, mânăstirea a fost lovită de schimbările din ţară, vieţuitorii veniţi din Basarabia fiind nevoiţi să părăsească locul. Au urmat seceta prelungită, cotele din recolte impuse de autorităţile comuniste şi pierderea treptată a domeniului mânăstiresc. Pe baza decretului nr. 510/1959, în Vinerea Patimilor din anul 1961, Mânăstirea Balaciu a fost desfiinţată, ultimii vieţuitori strămutându-se la mânăstiri ce supravieţuiseră urgiei. Până în anul 1989, mânăstirea s-a aflat în patrimoniul C.A.P. Balaciu, fiind transformată în puierniţă, adică în secţie avicolă! Cu trecerea vremii, au dispărut toate celelalte construcţii, singură biserica rămânând în câmp, monument istoric lăsat de izbelişte. Biserica a mai fost încă o dată lovită de cutremur, în 1977. În ianuarie 1989, ieromonahul Adrian Făgeţeanu şi dna Anica Lazăr, actualmente sora Anastasia, au luat iniţiativa reînfiinţării mânăstirii, prima iniţiativă de acest fel de după 1989. Visul lor s-a înfăptuit. Graţie culorii albe a bisericii refăcute, reflectate de razele Soarelui de Bărăgan, sfântului lăcaş i se spune, popular şi frumos, Mânăstirea de Argint.
http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/patimile-unei-manastiri-194485.html